Imaginaţi-vă o maşină portocalie, pe care sunt scrise versuri: "Capota îi aparţinea lui Gellu Naum: poate că totul se preface într-o vacă. Magistrul Ursachi deţinea portbagajul: de la o frunză la altă frunză, e o depărtare fără sfârşit. Aurel Dumitraşcu pe dreapta: cerul începe de la glezne. Aici a trebuit să tragem la sorţi. The Great propusese anul cel bun e anul în care mori, eu propusesem eu nu vreau să trăiesc eu vreau să citesc, iar Adrian nu mai ştiu ce, legat de flori, care şi ele sunt negre, dar a ieşit versul propus de Parfenie, el, care nu prea avea noroc, dar abia mai târziu am înţeles de ce, tocmai pentru că nu avea nevoie de noroc. Virgil Mazilescu pe stânga: sunt singur. am inventat poezia şi nu mai am inimă." Orice experienţă, orice întâmplare, mai mult sau mai puţin banală, se transformă în poezie, căci numai ea te apără de morţile întâmplătoare, e un soi de proprietate privată, iar intrarea se face "numai pe bază de moarte de bună voie".
O carte seducătoare, mirosind a tutun, care te poartă uneori timidă, alteori şocantă şi de-un vitalism răvăşitor, printre apropieri, despărţiri, tăceri şi iubiri, cu acestă corabie, uneori beată, a poeziei!